Picatura dupa picatura..o auzeam, le auzeam..una cate una..cum cadeau din cerul infinit..din golul superior...le auzeam cum urlau in linistea din jurul meu si isi spuneau rugaciunile si regretele...am prins una... O picatura pura...apa...apa rece si nimic mai mult ii rapisem puritatea, reusisem sa o amutesc...si am intors usor mana ea scurgandu-se usor printre ridurile si cararile din palma mea, continuan sa urle testamentul ei greoi si se izbi de asfaltul negru si dur...
Una dupa alta, picatura dupa picatura, le auzeam in aceasta ordine...iar impactul lor cu mama Terra...era un peisaj sfasietor.
Picatura, cristalina, pura, apa rece si nimic mai mult nu ? Diferenta intre ele si lacrimile noastre este minora..o mica cantitate de substante chimice si sare...
Dar nimeni nu are rabdare sa priveasca dincolo de aparente..de forma lor fizica...ce este o picatura ? sau cum privesc eu o picatura...? Ca pe un suflet un suflet care s-a pierdut si rataceste s-au a fost exilat din Rai...
Un suflet ratacitor...ca mine, ca tine, ca noi amandoi, ca noi trei si asa mai departe...
E coplesitor sa auzi mii ba chiar milioane, miliarde de testamente...
Dar te obisnuiesti...si-ti dai seama cat de singur esti de fapt si de drept...ajungi sa te pierzi nu in lumea asta..nu in banalitatea de zi cu zi..ci in tine ..te duci seara si ai mintea goala...nu te gasesti pe tine, nu poti visa, nu poti sa te privesti in oglinda si scarba isi croieste drumul in viata ta facandu-te sa te urasti...
Si ce facem mai departe ? ce zicem, cum gandim, cum gesticulam, cum ne comportam cu noi insine si cu restul ? cum...cum ... CUM !?
Sunt acasa, la caldura, la galagia infernala produsa de PC si de alte bazaitoare din casa...acest concert de sunete electrice si loviturile usoare ale degetelor pe tastatura, aceste sunete combinate, formeaza o orchestra galagioasa care-mi umple golul..pentru o perioada.
Pentru o perioada, voi inlatura ecourile
Testamentelor de Octombrie...
Ziua de azi, ca oricare alta, gandurile de azi...necurate si morbide ca-ntotdeauna..dar...
Ceea ce ma infricoseaza cel mai mult odata reintors la acest mestesug, era si este severitatea prozei si poeziei, versurilor noastre si sclavia rimelor si incercarea disperata de a indesa si ascunde diferite intelesuri in cuvinte si litere... Imi pare rau dupa acea fericita libertate de care va bucurati voi si anume de a va scrie tragediile in versuri nerimate ; de a lungi si mai ales de a scurta aproape toate cuvintele ; de a face sa se incalece versurile, si de a crea, la nevoie, expresii noi, pe care vi le insusiti intotdeauna daca sunt sonore, inteligibile si necesare.
Cum as putea eu indrazni vreodata sa prezint pe scena vietii, atat a mea cat si ale voastre opera care ne lasa muti si masca, opera care ne sfasie de vii fara ca noi sa ne dam seama...cum as putea EU, muritor de zi cu zi sa va prezint dumneavoastra viata asa cum este ea, cruda si nemiloasa si grea ca dracu, luminata, simpla si onesta ? Cum spuneti-mi si ma voi supune, pentru a va arata lumea asa cum o vad eu...
( scurta paranteza la niste versuri mai vechi si recente )
